Adevărul despre Michael Jackson – Partea a IVa

...


VÂNATOAREA




Era în centrul atenţiei unei lumi întregi iar, cu fiecare performanţă realizată, presiunea care apăsa asupra lui de a fi mereu tot mai bun îl obosea cumplit. Pentru că trebuia să repete zilnic, ore in şir, era nevoit să ia analgezice de fiecare dată când apăreau durerile musculare şi, cu toate că a fost mereu împtriva drogurilor de orice fel, a ajusn să devină dependent de calmante. În plus, stresul şi oboseala au început să-i cauzeze insomnii pentru care i s-au prescris sedative. De fapt, el îşi dorea puţină linişte, avea nevoie de o vacanţă în care să-şi refacă puterile şi insomnia s-ar fi rezolvat de la sine; dar nu l-au lăsat. Era cea mai populară persoană din lume şi numai prezenţa lui, oriunde, fie că era vorba de scenă sau orice alt loc public, le aducea multora, enorm de mulţi bani – de la paparazzi, tabloide, magnaţi din industria muzicală şi până la politicieni. Aşa încât au găsit o soluţie mult mai profitabilă: i-au prescris medicamente. La urma-urmei, nu e singura vedetă care a trecut prin asta.

Anul 1993 a fost unul crucial pentru Michael Jackson. A realizat videoclipurile pentru „Who Is It”, „Will You Be There”, „Give In To me”, „Gone Too Soon”; a inventat şi patentat, împreună cu doi designeri, pantofii speciali care sfidează gravitaţia, din „Smooth Criminal”. Pentru mişcarea spectaculoasă din videoclipul realizat în 1988 s-au folosit cabluri dar pentru o prestaţie live, unde s-ar fi observat cablurile, Michael n-a acceptat ideea asta. Aşa încât a creat nişte ghete speciale care arată ca o îmbinare de pantofi lucioşi şi şosete albe. Specialiştii din „The United States Patent and Trademarks” afirmă că a fost nevoie de multă muncă, multă gândire şi calcule matematice complicate pentru a concepe mecanica acestor pantofi. Tehnica acelei acelei aplecări fantastice la 45° este următoarea: tocurile pantofilor conţineau nişte magneţi puternici, plasaţi într-un anume fel. Înainte de mişcarea respectivă, dansatorii se aşeazu într-un anume loc de pe scenă, loc prin care ieşeau nişte pironi de metal care se fixau de pantofi datorită magneţilor. Pantofii care susţineau parte din gambă îi ajutau sa se aplece, drepţi ca lumânările, în timp ce rămâneau ataşaţi de podea. După efectuarea mişcării, dansatorii se opresc o secundă, pentru a depune efortul de desprindere de magneţi şi apoi îşi continuă coregrafia. La o privire mai atentă, se observă că şi coregrafia pentru această piesă este mai specială, adaptată la faptul că nu aveau libertate la mişcările din glezne. Iar pantalonii, surprinzător pentru Michael, erau foarte lungi ! Pare simplu, nu-i aşa ?... dar de ce nu s-au gândit alţii la asta ?...









În paralel cu realizările profesionale, dependenţa de analgezice şi sedative, la care se adăugau oboseala si speculaţiile din presă în privinţa copiilor care sălăşuiau într-un Neverland închis cu străşnicie pentru ochii lumii, începuseră să-şi spună cuvântul. În timpul turneului „Dangerous”, pe când se afla în Tailanda, un individ, despre care s-a aflat ulterior că avea un trecut relevant de escroc, a profitat de aceste speculaţii şi a lansat acuzaţiile că Michael i-ar fi molestat fiul in vârstă de 13 ani. Cine a fost vreodată acuzat pe nedrept de ceva îşi poate închipui prin ce a trecut Michael Jackson atunci. Mulţi dintre cei pe care îi crezuse prieteni i-au întors spatele, unii chiar au contribuit la alimentarea scandalului cu „detalii” interpretate, interpretabile ori pur şi simplu inventate. Motivul?... Este acelaşi dintotdeauna: banii. Tabloidele şi posturile de televiziune au câştigat foarte mult, cei care „furnizat” informaţii au ajuns în lumina reflectoarelor şi au fost (supra)licitaţi de presă pentru excluzivitate în privinţa publicării informaţiilor.

Dacă stăm puţin strâmb şi încercăm să judecăm drept, ne-am putea face o idee despre adevărul din spatele acestui scandal. Michael Jackson era un super-star, despre care a cărui viaţă personală se ştia foarte puţin spre deloc. Era extravertit numai pe scenă, în intimitate era extrem de reţinut, din caua timidităţii, din cauza educaţiei şi nu în ultimul rând din cauza depresiei care prinsese rădăcini încă din copilărie. Un depresiv nu simte nevoia să-şi împărtăşească, nici măcar cu prietenii, gândurile intime, sentimentele, problemele, suferinţa. Un depresiv, atunci când îl macină ceva, se ascunde pur si simplu. Se retrage în „bârlog”, se ascunde de toată lumea, iar asta îi adânceşte depresia. Numai cu forţa l-ar putea cineva scoate din această stare dar, din păcate, niciunul dintre cei care chiar au ţinut la el n-a ştiut să-l salveze. Lumea este întotdeauna curioasă şi prezintă o atracţie morbidă pentru informaţii „murdare” – fie ele reale ori inventate. Iar scandalul vinde foarte bine. Întotdeauna. În atitudinea, gesturile, cuvintele lui din perioada de după 1993 se observă clar că suferea cumplit din cauza acelor acuzaţii. Din punct de vedere psihologic, cineva care se ştie vinovat îşi poate striga vehement nevinovăţia, dar niciodată nu vom vedea în ochii lui suferinţa pe care am văzut-o la Michael Jackson. Dacă înainte se abţinuse să comenteze speculaţiile care circulau în legătură cu persoana lui (albirea pielii, operaţiile estetice, cimpanzeul Bubbles, porţile Neverland închise pentru ochii lumii), atunci a ieşit în faţă şi a vorbit. Să ne amintim: „Când simt că ceva nu e bine, trebuie să vorbesc.”

Michael Jackson a plătit din greu preţul celebrităţii. Deşi a fost achitat, dezamăgirea de a fi crucificat pe nedrept, naivitatea lui de adult cu minte de copil rănită profund şi gândul că reputaţia i-a fost pătată l-au aruncat într-o depresie şi mai adâncă. A încetat să mai mănânce, s-a ascuns şi mai mult, iar dependenţa de medicamente s-a accentuat. El nu a fost la fel de puternic precum Madonna, care, la bârfele idioate care circulau pe seama ei, răspundea ironică: „A, da?... înseamnă că e bine. Cine nu e în atenţia presei nu există.” Foarte adevărat, în Industrie este esenţial să se vorbească despre tine, indiferent dacă de bine sau de rău – dar mai bine de rău.

Pe lângă faptul că era deja dependent de medicamente, acuzaţiile şi hărţuirea de către presă, fanatici şi politicieni care au văzut în acest scandal o bună ocazie de a-şi face reclamă (la fel de bine cum, în perioadele bune, s-au folosit de imaginea lui în acelasi scop) – toate acestea l-au distrus. Degradarea a fost bruscă şi gravă. La depoziţia din timpul procesului, s-a văzut clar că era confuz, apatic, somnolent şi avea tulburări de memorie. A recunoscut că lua (pe lângă antialgice) Valium, Xanax şi Ativan (care toate sunt anxiolitice) pentru a putea suporta presiunea psihică a procesului.

Noi, oamenii, avem în general minţi bolnave. Când cineva sau ceva e prea bun, prea diferit de noi restul, nu e bine. Nu am învăţat nimic de-a lungul vremii, de la răstignirea lui Iisus încoace. Dacă întorci şi celălalt obraz, eşti omorât cu pietre. Dacă la răutate răspunzi cu bunătate, eşti linşat. Daca la declaraţii de război răspunzi cu îndemn la pace, eşti internat în ospiciu. Nu ştiu la alţii, dar noi, românii, avem un exemplu foarte bun: Eminescu. A murit singur, hulit, declarat nebun şi sifilitic. Abia acum, după 150 de ani, ştim adevărul – şi doar unii dintre noi.

Michael Jackson era omul care, în timpul unui concert, a chemat gardianul să ia un gândac de pe scenă, de teamă să nu-l calce; era omul care cânta despre iubire, copii, salvarea lumii, pace, desfiinţarea barierelor rasiale; era omul care a donat mare parte din ceea ce a câştigat pentru a ajuta oamenii nefericiţi. Este practic imposibil ca un asemenea om să fie în stare sa molesteze un copil. În plus, în urma percheziţiei făcute la Neverland nu s-a găsit nimic incriminant. Şi aici iar vreau să stăm strâmb şi să judecăm drept. Un pervers, fie el sexual ori de altă natură, întotdeauna are în casă filme şi/zau fotografii perverse – ori cu el, ori cu alţii. ÎNTOTDEAUNA. Şi întotdeauna aceste probe duc la condamnarea lui. În altă ordine de idei, de ce, din zecile de copii care au sălăşuit la Neverland, numai unul l-a acuzat?.. Şi de ce acesta era tocmai fiul unui şantajist cu antecedente?




"I could never harm a child or anyone. It's not in my heart." (Michael Jackson)


După achitarea sa, în 1995, s-a ridicat şi a mers mai departe. A urmat turneul „History”, între septembrie 1996 – octombrie 1997, care a început în Cehia şi s-a încheiat în Hawaii – 5 continente, 35 de ţări; 82 concerte în 52 oraşe, în faţa a peste 4,5 milioane de spectatori. „Hystory” a dovedit lumii că Michael Jackson era, în continuare, Regele Pop indiscutabil şi de neegalat.

În 2003 a făcut greşeala de a se dechide în faţa unui pseudo-jurnalist, scormonitor în gunoi – într-un cuvânt, „chiloţar” – pe nume Martin Bashir, care l-a aruncat din nou pe Michael Jackson într-un scandal sexual. Sub masca înţelegerii şi compasiunii şi în mod cert posedând abilităţi de manipulare, s-a insinuat în sufletul lui Michael şi l-a convins să-i deschidă porţile Neverland şi mai ales ale inimii. Problema este că, atunci când a publicat video-interviul, „chiloţarul” a decupat cu măiestrie filmul, arătând lumii, din tot ce a filmat, numai frânturi interpretabile, care l-au pus pe artist într-o lumină total nefavorabilă, motiv pentru care a fost acuzat ulterior de „jurnalism galben”, care se traduce prin „exploatarea, denaturarea sau exagerarea informaţiilor, pentru a crea senzaţie si a atrage publicul”. La scurt timp după aceea, a fost difuzat un alt film, realizat de cameramanul lui Michael Jackson, în care se vede cum „chiloţarul” îl complimenta pe Jacko pentru „calitatea spirituală a ranch-ului Neverland” şi pentru „cât de minunat e Michael ca tată” şi că „relaţia dintre el şi copiii lui aproape că îl fac să plângă”, care contrazicea afirmaţiile „chiloţarului” din filmul difuzat de el, cum că „Neverland este un loc periculos pentru copii” şi că „Mi-e teamă pentru copiii lui Michael Jackson”.

Concluzia: Michael s-a lăsat atras într-o capcană fatală.

„L-a distrus. L-a ucis. O să dureze multă vreme agonia, dar moartea lui a început în seara asta. Înainte medicamentele erau o ancoră, dar după asta au devenit o necesitate.” (Dieter Wiesner, managerul lui Michael Jackson în perioada 1996 – 2003, despre interviul publicat de Bashir)






VA URMA



....

Adevărul despre Michael Jackson – Partea a IIIa

...


PERFORMANŢA





În 1979 şi-a marcat începutul carierei solo cu albumul „Off The Wall”, care a avut un succes pe măsura muncii intense depuse şi a ambiţiei sale de a „rupe gura târgului”. A fost primul album care a adus pe locul I în topurile din SUA nu mai puţin de patru piese. Tot în 1979, a căzut pe scenă şi şi-a spart nasul. Trebuind să se opereze, cu această ocazie i-a cerut medicului să i-l facă ceva mai mic. Atunci s-a dovedit cât de mult a suferit, de fapt, în toţi anii în care tatăl şi rudele râdeau de „nasul lui cel borcănat”. Atunci Michael a simţit că cea mai mare bucurie a fost să ştie că avea dreptul să ia o decizie în legătură cu faţa lui. Atunci a simţit că poate scăpa de demonii care l-au torturat în copilărie, recreându-se pe sine. La scurt timp după prima operaţie la nas, a trebuit să o facă pe a doua, din cauza unor probleme de respiraţie.

În 1982 a lansat albumul „Thriller” cu nouă piese, dintre care patru compuse de el, şi care a fost primit cu ovaţii în lumea întreagă şi care a intrat în 1984 în Guiness Book, fiind cel mai bine vândut album din toate timpurile (peste 50 milioane exemplare la acea vreme, peste 100 milioane astăzi), record care nu a fost egalat încă.

În 1983 a a participat la spectacolul ocazionat de aniversarea a 25 de ani de existenţă a Motown Records. În autobiografia sa „Moon Walk” (1988) povesteşte cum, până în seara de dinaintea showului, ştia doar că o să cânte „Billie Jean”, dar nu găsise încă „acel ceva”, o mişcare nouă şi fantastică, un pas de dans care să facă showul acela de neuitat. Îi plăcea să repete şi acasă, singur, lăsându-se pătruns de muzică şi abandonându-se cu totul în braţele ei. Aşa s-a născut „moonwalk”.

În 1984, pe când filma un spot publicitar, părul i-a luat foc din cauza artificiilor şi s-a prăbuşit, cu capul în flăcări. S-a ales cu arsuri de gradul II şi III şi cu o parte a scalpului rămasă fără păr. Arsura de gradul III e cea mai severă categorie de arsură. E provocată de expunerea prelungită la surse foarte fierbinţi. Într-o arsură de gradul III, pielea e arsă în întreaga ei grosime. Ţesuturile subadiacente pot fi vizibile. Marginile arsurii au adesea un aspect carbonizat. Centrul zonei arse poate să nu prezinte durere deoarece receptorii dureroşi au fost distruşi odată cu pielea.

Însă tot în 1984 i-a fost acordată cea de-a doua stea pe bulevardul Hollywood Walk Of Fame (prima fusese în 1980, pentru activitatea desfăşurată în cadrul trupei The Jackson 5). A fost primul star care a avut inscripţionate două stele aici. Iar de la ediţia de decernare a premiilor Grammy, în acelaşi an, Michael Jackson a plecat acasă cu nu mai puţin de 8 distincţii – record care a fost atins abia după 17 ani, de către Carlos Santana.

În 1987, după o muncă de doi ani şi jumătate, a lansat albumul „Bad”, care s-a vândut în peste 25 milioane de exemplare. Între septembrie 1987 – ianuarie 1989 a fost turneul „Bad” în care a ţinut 123 spectacole (Japonia, Australia, Europa, SUA). A fost o isterie în masă: japonezii l-au supranumit „Taifunul Michael”; presa australiană l-a botezat „Crocodile Jackson”; în Marea Britanie fanii i-au cântat „Happy Birthday To You” în seara spectacolului ţinut la Leeds pe 29 septembrie 1988, când împlinea 30 de ani. La fiecare concert, cel puţin în SUA, Michael Jackson se asigura că 400 de bilete vor fi distribuite gratuit copiilor neprivilegiaţi din spitale şi orfelinate. Iar o parte din încasările concertelor a închinat-o unor acţiuni caritabile.

În august 1988, după ce a onorat 5 din cele 7 concerte programate în Londra, Michael Jackson şi echipa sa au stat la Incosol Hotel Spa din Marbella, Spania, pentru a-şi recăpăta puterile pentru restul turneului. Regimul de sanătate său includea drumeţii pe munte, ore de gimnastică şi masaj subacvatic. În urmă cu ceva timp, adoptase şi un regim alimentar foarte strict, din care carnea lipsea cu desăvârşire.

Până la sfârşitul anilor ’80, Michael Jackson a fost singurul artist care avea, tot timpul, cel puţin două piese în topurile muzicale.

În perioada dintre sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 au debutat durerile musculare – problemă frecvent întâlnită la dansatori – şi a început să ia antispastice şi calmante, pentru a putea să continue. Din păcate, până în 1993 devenise deja dependent de analgezice.

În ciuda succesului extraordinar, în ciuda faptului că se comporta impecabil ca artist pe scenă, nu i-au plăcut niciodată turneele. Adora să se întâlnească cu fanii, era conştient de tot ceea ce le datora, dar turneele i-au displăcut în sine din cauză că erau foarte solicitante iar schimbările de fus orar îi afectau odihna. În plus, era şi un efort imens pentru vocea sa, în 1988 trebuind să întrerupă turneul pentru o perioadă, din cauza inflamaţiei corzilor vocale. Într-un interviu dat câţiva ani mai târziu, începuse să povestească despre cât de mult îi displăcea că mergând dintr-un oraş în altul devenea tot mai somnoros, că trebuia să depună un efort din ce în ce mai mare ca să dea bine pe scenă, că îl stresau jurnaliştii care il urmăreau peste tot... când regizorul l-a întrerupt şi i-a spus că e mai bine să transmită un mesaj pozitiv, pentru ca fanii să nu se simtă jigniţi. El a răspuns: „Dar nu mi-a plăcut... A fost un iad... Bine, o să-l fac pozitiv, deşi voi ştiţi adevărul.” A făcut o scurtă pauză, şi la „Acţiune!” s-a uitat fix în cameră şi a spus, senin: „I love to tour”. Toţi cei de faţă au izbucnit în râs. „De ce râdeţi?... eu chiar încercam să-mi intru în rol.”






Nici măcar nu ştia să mintă şi se vede clar că nici nu-i făcea plăcere să mintă, chiar dacă era nevoit, chiar dacă era pentru un scop bun. Dacă totuşi a făcut-o vreodată, a fost numai şi numai pentru a se proteja – de ce vreţi voi: de şacalii din presă, de răutatea oamenilor, de şarlatanii care-i dădeau târcoale.


Deşi după „Bad” afirmase că nu va mai face niciun turneu, s-a lăsat convins să se răzgândească şi a urmat, în perioada iunie 1992 – decembrie 1993, turneul „Dangerous”, cu scopul precis şi afirmat public de a strânge fonduri pentru Fundaţia Heal The World. Cu această ocazie am avut şi noi, românii proaspăt iesiţi din comunism, bucuria imensă de a-l vedea live. Efectele speciale, echipa şi mai ales prestaţia lui au fost uimitoare. Ziua de 1 octombrie 1992 va rămâne pentru noi o zi de care ne vom aminti întotdeauna. Concertul din Bucureşti a fost înregistrat, iar filmarea a fost cumpărată de HBO pentru 21 milioane de dolari, cel mai mare preţ plătit vreodată pentru un spectacol şi care n-a mai fost egalat până astăzi. Seara în care HBO a difuzat concertul, tot în 1992, i-a adus postului de televiziune cea mai mare audienţă avută vreodată pentru o transmisie. Hotărât lucru, Michael Jackson a fost omul recordurilor. Nu am avut ocazia să-l văd şi în alte concerte, dar dacă lumea spune că a fost cel mai bun, sunt sigur că aşa este. Oricum, Jacko n-a lucrat niciodată cu jumătăţi de măsură. Nici nu avea cum, fiind un perfecţionist cum rar se nasc pe lumea asta. Avea o idee foarte clară despre ce înseamnă un show şi nu i s-a părut suficient că avea talentul lui de muzician şi că se mişca pe scenă ca un titirez în timp ce cânta impecabil (îmi amintesc ca e primul cântăreţ pe care l-am văzut dansând în timp ce cântă şi singurul care a făcut-o vreodată la un semenea nivel). A vrut – şi a avut – şi efecte speciale, iluzii optice, dansatori sincronizaţi perfect, jocuri de lumini şi artificii. În altă ordine de idei, nu lansa pe piaţă niciun album până când nu era sigur că toate piesele sunt de top. Cred că ni s-a întâmplat tuturor să cumpărăm un album şi să constatăm că numai una sau două melodii sunt bune, restul fiind trântite acolo de umplutură. La el nu exista aşa ceva. Muncea ore in şir, muncea până la epuizare, muncea până când ieşea aşa cum voia el, aşa cum considera că trebuie să fie. Abia atunci se liniştea.

Un alt aspect remarcabil la el a fost acela că a ştiut întotdeauna ce vrea, în privinţa performanţei sale ca artist – şi asta il face cu mult mai special. În autobiografia „Moon Walk” povesteşte cum, extrem de nemulţumit de faptul că Motown Records le impunea celor de la The Jackson 5 să cânte şi să se îmbrace într-un anumit fel, a discutat cu membrii familiei despre posibilitatea de a renunţa la contractul cu Motown:

„Nu ne plăcea deloc cum suna muzica noastră pe atunci. Ne aflam într-un mediu extrem de competitiv şi simţeam că eram în pericol să fim eclipsaţi de alte grupuri care creau un sunet mult mai contemporan. Motown [..] nu numai că ne-au refuzat cererile, dar ne-au interzis să mai menţionăm macar faptul că am dori să facem ceva pe cont propriu. Asta m-a supărat foarte tare. Când simt că ceva nu e bine, trebuie să vorbesc. Ştiu că mulţî oameni nu mă consideră un dur sau un om hotărât, dar asta e numai din cauză că nu mă cunosc. Până la urmă, eu şi fraţii mei am stabilit o întâlnire cu Motown. Deşi ne simţeam nefericiţi, nimeni n-a îndrăznit să spună nimic. Atunci a trebuit să vorbesc eu. Am stabilit o întâlnire cu Berry Gordy (n.m. managerul şi fondatorul Motown Records) şi, faţă în faţă, i-am spus că The Jackson 5 vor părăsi Motown. A fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut. Dacă ar fi fost vorba numai de mine, mi-aş fi ţinut gura; dar se discutase atât de mult acasă despre cât de nefericiţi eram cu toţii la Motown, încât m-am hotărât să fiu eu acela care să vorbească în numele tuturor. Nu mă înţelegeţi greşit, ţin foarte mult la Berry Gordy. Consider ca e un geniu, un om excepţional şi unul dintre giganţii din industria muzicală. Nu simt decât respect pentru el, dar în zilele acelea eram ca un leu.”



Se întâmpla în 1974, pe când avea numai 16 ani. Aşa era Michael Jackson.





VA URMA



.....

Adevărul despre Michael Jackson - Partea a IIa

...



Michael Jackson a fost un om plin de calităţi şi un artist dotat cu prea mult talent, pentru care lumea poate că nu era pregătită. Un om politicos, timid, nostim, cu suflet sensibil şi duios, un om care n-a jignit niciodată pe cineva, care n-a ridicat vocea, n-a înjurat şi care n-a rănit în viaţa lui nici măcar o muscă... Un om căruia î se umpleau ochii de lacrimi când vedea copii bolnavi ori înfometaţi şi oameni fără adăpost; un om care şi-a dedicat multe resurse financiare şi fizice pentru înfiinţarea şi susţinerea unor fundaţii umanitare şi care a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace în 1998... Dar asta nu e tot. Mai era şi un dansator desăvârşit, coregraf, inovator (a inventat şi patentat pantofii care au înnebunit fanii în „Smouth Criminal”, a creat şi/sau perfecţionat paşi de dans precum faimosul Moonwalker), instrumentist (ştia să cânte la chitară, clape, tobe şi alte instrumente de percuţie), beat boxer, entertainer, designer, scenograf, actor, orchestrator, stilist, eseist, poet şi, bineînţeles, ceea ce ştie toată lumea, un foarte bun solist vocal şi un excelent compozitor.

Am înţeles de ce un astfel de om nu părea om. Aţi întâlnit vreodată o astfel de persoană?... Nici eu. În altă ordine de idei, majoritatea dintre noi ştim ce înseamnă un copil-vedetă. Dar prea puţini o şi înţelegem.

Copilul Michael, care răbufnea la suprafaţă ori de câte ori avea ocazia, se ascundea însă foarte bine atunci când se afla pe scenă. Poate că scena era locul unde ieşea la suprafaţă adultul din el. Poate că era doar o lecţie învăţată pe de rost, în urma „corecţiilor” aplicate ani de zile de tata Joseph. Ori poate că era un refugiu sau un mod de descătuşare. Cert este că, pe scenă, Michael se transforma uimitor, ca sub atingerea unei baghete magice. Acolo, pe scenă, strălucea, pur şi simplu. Poate că bagheta magică erau de fapt chiotele de admiraţie ale spectatorilor, vocile lor cântând la unison cu a lui, aplauzele – poate că toate acestea îl făceau să se simtă respectat şi iubit şi îi ofereau încurajările pe care nu le primise de la tatăl său, atunci când avusese cea mai mare nevoie. Numai acolo, pe scenă, se vede foarte clar Michael Jackson aşa cum ar fi trebuit să fie tot timpul şi aşa cum ar fost, dacă, ar fi primit înţelegerea şi dragostea de care are nevoie orice om pe lumea asta – cu atât mai mult un copil.

Numai pe scenă se simţea bine având adulţi în preajmă. În rest, era timorat, stânjenit, ruşinos şi nu prea părea „de-acolo”. Aţi observat atitudiea copilului care se trezeşte faţă-n faţă cu un adult străin, curios şi care-i pune întrebări?... Primul impuls e să se ascundă după fusta mamei. Dar Michael nu avea unde să se ascundă şi atunci încerca să facă frumos, aşa cum fusese învăţat.

După cum povesteşte Robert Hilburn, critic muzical care a colaborat cu Michael o vreme: „Scena era sanctuarul lui. Acolo, simţea că este mai puternic decât viaţa însăşi; acolo, nu se simţea amenintat de nimeni şi de nimic. Dar de fiecare dată când cobora de pe scenă, redevenea copilul vulnerabil şi chinuit.”


Din păcate, viaţa i-a rezervat multe surprize neplăcute. În 1982 a lansat „Thriller” şi totul părea ok. În 1987, când a apărut „Bad”, pielea lui era mai albă şi nasul mai delicat. Au început să circule tot felul de bârfe, care se trăgeau una dintr-alta: Michael Jackson şi-a albit pielea – asta înseamnă că se ruşinează de culoarea pielii – de unde rezultă că îşi reneagă rădăcinile africane – în concluzie e un complexat. Nimic mai neadevărat. Toţi idolii lui erau oameni de culoare; el a cântat muzică de culoare; a făcut parte din trendurile de culoare (afro, jheri curl etc); a lucrat excelent cu oameni de culoare (şi amintesc aici numai de Quincy Jones, Lionel Richie şi Stevie Wonder). În toate spectacolele şi videoclipurile lui apar deopotrivă oameni de culoare şi albi. Cine poate să-şi închipuie că Michael s-a trezit într-o dimineaţă în 1985 şi şi-a spus că vrea să fie alb?

În realitate, din adolescenţă avea simptome evidente de vitiligo şi lupus sistemic. Karen Faye, make-up artistul care s-a ocupat de machiajul lui Michael timp de peste douăzeci de ani, povesteşte într-un interviu cum, la început, îi acoperea zonele depigmentate ca să îi uniformizeze culoarea închisă a pielii iar, mai târziu, când depigmentarea s-a extins, din pielea lui de mulatru rămăseseră doar câteva pete şi în consecinţă era mai uşor să le acopere pe acestea. Cam asta ar fi explicaţia transformării lui Michael din negru în alb. Foarte interesant este, tot din ceea ce povesteşte Karen Faye, că Michael a acceptat cu greu să fie fardat, spunându-i că nu are nimic de ascuns, că nu e vina lui că are o boală de piele şi că nu crede că asta îi va afecta imaginea de scenă. Dar armata de manageri, PR, consilieri de imagine – într-un cuânt, Industria – a insistat că dă mai bine pentru imaginea lui (şi mai ales pentru încasările lor) să se lase machiat.

Vitiligo este o boală cronică ce debutează în general la vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani. Această afecţiune se caracterizează prin apariţia unor pete albicioase pe piele ce se datorează distrugerii melanocitelor (celulele pigmentare ale pielii) de către propriul sistem imun.

Vitiligo afectează 1-2% din populaţie şi survine frecvent în jurul vârstei de 20 de ani (peste 50% din pacienţi). Apariţia acestor pete are un efect negativ asupra pacientului în special datorită aspectului inestetic şi riscului crescut de cancer al pielii la care pacientul respectiv este expus. Mai mult, contraindicarea expunerii la soare îi face pe tineri să devină depresivi.

Datorită naturii ei, afecţiunea vitiligo este asociată cu efecte psihologice negative precum timiditatea şi preocuparea excesivă asupra aspectului. Efectul negativ se răsfrânge şi asupra relaţiilor, inclusiv cele de tip sexual.






























Lupusul eritematos sistemic (LES) este o boală autoimună, în care sistemul imunitar al bolnavului nu reuşeşte să facă diferenţa între ţesuturile proprii şi intruşi, atacându-le. Lupusul eritematos sistemic afectează rinichii, inima, plămânii şi celulele sanguine. Deşi o parte dintre bolnavii cu lupus prezintă simptome uşoare, boala se poate agrava. Simptomele lupusului sunt multiple:
● oboseala
● dureri articulare (redoare matinală; artrita lupică ce afectează articulaţiile bilateral şi în special cele ale mâinilor, coatelor, genunchilor şi gleznelor)
● probleme ale pielii (caracteristic este rash-ul în fluture, care cuprinde pomeţii şi baza nasului, dar pot apărea şi petele roşii la nivelul braţelor, mâinilor, feţei, gâtului sau spatelui; ulceraţii la nivelul gurii sau al buzelor, rash rosu-violaceu, cu aspect solzos localizat pe faţă, gât, scalp, urechi, braţe şi piept)
● fotosensibilitate
● simptome ale sistemului nervos (dureri de cap sau pierderi ale memoriei, cu grad diferit de severitate)
● afectiuni cardiace (bolnavii cu lupus pot dezvolta afecţiuni ale inimii precum inflamarea pericardului – sacul ce inconjoar inima, ce se manifestă prin durere bruscă, severă, localizată în partea stângă a pieptului cu iradiere spre gât, spate, umeri sau braţe)
● probleme legate de sănătatea mintală (bolnavii pot fi afectaţi de anxietate şi depresie; acestea pot fi determinate fie de boala în sine, fie de medicaţia administrată pentru tratarea lupusului, fie de stresul dat de suferinţa cronică)
●febră
● modificări ale greutăţii corporale (majoritatea celor diagnosticaţi cu lupus pierd în greutate)
● pierderea părului (care poate fi în plăci sau difuză)
● fenomenul Raynaud (prezent la 20% dintre cei cu lupus, afectează vasele de sange ale pielii; se manifestă la nivelul degetelor care devin iniţial palide, apoi capăta o nuanţă albăstruie, cianotica; pielea afectată are sensibilitatea redusă, apar furnicăturile şi este rece la atingere)
● inflamaţia vaselor sanguine – vasculita (sângerările pot duce la apariţia unor pete cu dimensiuni variabile, de culoare albăstruie sau pete de dimensiuni mici, roşietice, diseminate pe suprafaţa pielii sau la nivelul patului unghial.

Complicaţiile lupusului sunt diverse şi invalidante:
● complicaţii renale: disfuncţionalităţi ale rinichilor, care pot duce la insuficienţă renală;
● complicaţii cardiace: endocardită, tromboze, insuficienţă cardiacă, tulburări de ritm;
● complicaţii pulmonare: mulţi dintre bolnavi acuză dureri toracice atunci când respiră; când nu sunt determinate de pleurezie, cauza acestor dureri este reprezentată de inflamarea musculaturii cutiei toracice, a cartilajelor, a ligamentelor sau a articulaţiilor costocondrale, ce leagă coastele de stern;
● complicaţii sanguine: anemie, trombocitopenie, creşterea coagulabilităţii;
● complicaţii neurologice: migrene, pierderi uşoare ale memoriei, tulburari de vederii, ameţeli, slăbiciune musculara la nivelul feţei, braţelor, picioarelor sau pierderea sensibilităţii la nivelul picioarelor, mâinilor şi braţelor;
● complicaţii psihice: stresul fizic şi emoţional ce însoţeşte de obicei o boală cronică, poate face dificilă menţinerea unei sănătăţi mentale în limite normale: mulţi dintre bolnavii cu lupus devin anxiosi şi depresivi; psihoza, o tulburare afectivă în care persoanele pot avea iluzii susţinute de o falsă credinţă şi/sau halucinaţii, respectiv percepţii false, se întalneşte la aproximativ 20% dintre bolnavii cu lupus şi poate fi cauzată de către boala în sine sau de medicaţia administrată pentru tratarea ei, precum tranchilizante, corticosteroizi sau antalgice opioide. Comportamentul maniacal, manifestat prin perioade de extremă energie şi activitate, insomnii şi iritabilitate, poate apărea datorită consumului cronic de corticosteroizi;
● complicaţii digestive: dureri abdominale, mărirea ficatului, pancreatita, indigestii, dificultăţi de înghiţire, gura uscată.
● complicaţii genitale: tratamentul cu corticosteroizi, utilizat în bolile autoimune (inclusiv în lupus), determină, la femei, neregularităţi ale ciclului menstrual, mergând până la amenoree şi sterilitate. La bărbaţi, tulburările în sfera genitală şi infertilitatea devin mai evidente în faza înaintată a bolii. La femei, excesul de cortizol produce virilizare, pe când la barbat se remarcă tendinţa la feminizare.










Având aceste afecţiuni de foarte devreme, cumulate cu stresul traumatic din copilărie, suprasolicitarea şi efectele medicamentelor pe care era nevoit să le ia (calmante ale durerii şi corticosteroizi), devine foarte clară cauza tulburărilor psihice manifestate mai ales în ultimii ani ai vieţii. Şi-a început cariera solo sperând să scape de tutela distructivă a tatălui şi a ajuns să fie la cheremul unor indivizi lipsiţi de scrupule, lacomi şi neîndurători, care i-au exploatat până şi sângele din vene. Pentru mare parte dintre cei din jurul său, Michael Jackson n-a reprezentat decât o vacă de muls. Iar el nu era decât un copil care n-a ştiut niciodată valoarea banilor şi n-a ştiut să se apere de oamenii răi. Un copil, atunci când primeşte pe neaşteptate o sumă de bani, se duce la primul magazin şi îi cheltuieşte pe toţi pentru nimicuri care îi atrag atenţia. Nu se gândeşte să pună la puşculiţă o parte din ei, convins că, aşa cum a primit acum, va mai primi şi altă dată. Aşa era Michael Jackson. La 44 de ani, se juca la fel ca un copil, se bucura când câştiga la pinball şi se dădea cu scuterul pe holurile hotelului atunci când se plictisea. Sigur că pentru cei care nu cunosc implicaţiile psihologice ale vieţii lui, este greu să înţeleeagă toate astea.




VA URMA


...

Adevărul despre Michael Jackson - Partea I

...din punctul de vedere al unui medic





În cele câteva zile care s-au scurs de la trecerea către Tărâmul de Dincolo a lui Michael Jackson, am acumulat mai multe informaţii despre el decât în toată viaţa mea de până acum. Nu că până acum nu m-ar fi interesat, dimpotrivă... Cu doar două săptămani înainte, le arătam celor doi copii ai mei videoclipul „We Are The World”, filmat pentru scopul caritabil intitulat „U.S.A. For Africa” şi mă bucura enorm să constat că le-a plăcut şi l-au urmărit de mai multe ori. Poate că (şi) din cauza asta m-a afectat atât de mult dispariţia lui. Poate că (şi) din cauza asta de vineri ascult încontinuu muzica lui. Şi, pe măsură ce ascult, îmi dau seama că toate informaţiile pe care le-aş fi dorit despre el, le-aş fi putut identifica fără prea mult efort în muzica lui, în cuvinte, în dans, în gesturile de pe scenă. Era atât de simplu, atât de la îndemână şi n-am ştiut să le văd, aşa cum probabil mulţi dintre noi n-am ştiut.

A fost odată un copil născut într-o familie obişnuită, aşa cum în anii ’50 era ceva obişnuit ca persoanele de culoare să nu aibă acces la multe lucruri la care albii aveau. Era perioada rock’n’roll, Disneyland, „gringos”, Martin Luther King, dar şi înflorirea comunismului, mafia, segregaţionismul şi alte asemena lucruri „minunate” de care sper din toata inima că mare parte dintre noi se ruşinează acum. Copilul despre care voi vorbi în cele ce urmează, botezat Michael Joseph, a crescut în sânul unei familii, adeptă a cultului Martorii lui Iehova care, printre altele, are concepţii foarte stricte privind moralitatea – acesta este poate singurul aspect care l-a caracterizat pe copilul Michael şi care, din păcate pentru el, i-a făcut pe mulţi să-l considere un „ciudat”.



Capul familiei Jackson, Joseph Walter „Blue Eyes”, este un personaj înspăimântător: un individ urât, la fel de urât precum îi e sufletul, cu un rânjet pervers şi o alură de profitor care toată viaţa a fost obsedat de ideea de a parveni cu orice chip, dar nu prin muncă, ci pe spinarea oricui – în speţă, a propriilor copii. Norocul lui a fost că acei copii chiar aveau talent. În calitate de manager, a constituit grupul „The Jackson 5” şi a sperat ca ei să-i aducă faima şi banii la care visa. Copilul Michael avea numai 5 ani pe atunci şi probabil că la început i s-a părut amuzant să fie pe scenă, în lumina reflectoarelor. La urma urmei, ce ştie un copil de 5 ani?... Numai că „tata Joseph” avea ambiţii imense şi niciun pic de afecţiune faţă de fiii săi – cel puţin, nu în sensul în care înţelegem noi, restul, această afecţiune. Hotărât să-şi ducă la îndeplinire ambiţiile de măreţie, nu s-a dat in lături de la nicio metodă, pentru a-şi perfecţiona băieţii, la mintea lui bolnavă „metodă” însemnând tot ce poate fi mai lipsit de suflet. Întrebat, mulţi ani mai târziu, despre „filosofia” sa de educaţie a copiilor, afirma: „Trebuie să fii strict cu copiii. Nu există nicio pedeapsă rea, atât timp cât ştii cum să o faci.” Iar tata Joseph ştia să pedepsească, o, da... Intr-un film făcut pe vremea când îşi „dresa” cei cinci băieţi, este evident că micul Michael se străduia cel mai mult şi acum ştiu de ce: trebuia să-i facă pe plac lui Joseph, să nu greşească nicio notă, nicio mişcare, pentru că ştia ce urmează daca se întâmpla asta. Furia lui „tata Joseph” era iadul pe pământ atunci când se declanşa. Nu am fost niciodată de acord cu principiul că „bătaia e ruptă din rai”, dar tata Joseph a împins acest dicton la paroxism. Sincer, ma mir că n-a reuşit să-şi omoare în bătaie niciunul din copii. Poate că asta i se datorează mamei, Katherine, care a avut rolul de înger păzitor al copiilor şi care îl mai înfrâna pe dement. Când am auzit că l-a agăţat pe copilul Michael de un picior şi l-a bătut cu sălbăticie, ori că a intrat noaptea peste el în cameră, în timp ce dormea, şi l-a trezit pe bietul copil în scandal, m-am îngrozit. Ce părinte e acesta?... Mult timp după aceea, copilul Michael avea coşmaruri că intră cineva peste el noaptea şi-l răpeşte. Este foarte posibil ca asta să explice obsesia de mai târziu a lui Michael de a-şi purta propriii copii cu măşti atunci când ieşeau în lume. Şi n-am înţeles niciodată, aşa cum sunt sigur că mulţi dintre noi n-am înteles, de ce îi spunea tot timpul copilului Michael că e cel mai urât dintre fiii lui şi că are un nas atât de mare, încât nu ştie de la cine l-a moşenit; când toată lumea era fascinată de băieţelul cu ochi sclipitori, cu zâmbet ghiduş şi cu o voce mult mai matură decât vârsta lui. Tachinările tatălui şi ale rudelor i-au afectat imaginea despre sine, la fel de mult cum abuzurile fizice şi emoţionale, împreună cu munca intensă de prea devreme i-au alungat copilăria.

„Când oamenii m-au văzut prima oară la televizor, pe când aveam 8 sau 9 ani, au văzut un băiat cu un zâmbet larg şi au presupus că acel băiat zâmbea pentru că era vesel, cânta pentru că era fericit şi dansa cu o energie inepuizabilă, pentru că n-avea nicio grijă. Dar în timp ce cântam şi dansam, tot ce îmi doream mai mult erau acele două lucruri care fac copilăria cea mai frumoasă parte din viaţă: să mă joc şi să mă simt liber. Publicul trebuie să înţeleleagă presiunea la care te supune celebritatea obţinută în copilărie şi care, deşi pare încântătoare, ea are întotdeauna un preţ foarte mare.

Mai mult decât orice, îmi doream să fiu un băiat normal. Voiam să-mi construiesc case în copaci şi să merg la petreceri pe role. Dar aceste lucruri au devenit imposibile, mult prea devreme. A trebuit să accept că, pentru mine, copilăria este diferită faţă de majoritatea celorlalţi. Şi asta mă face să mă întreb cum ar fi de fapt o copilărie obişnuită.”

(Michael Jackson – „My Childhood, My Sabbath, My Freedom” – eseu)



Michael Jackson a rămas, până la sfârşit, un suflet de copil închistat într-un trup care îmbătrânea. Un Richie Rich care, izolat între zidurile castelului său, îşi dorea să aibă tovarăşi de joacă, prieteni alături de care să se simtă liber să facă tot ce-i trece prin cap. Sigur că, pentru toată lumea, pare nefiresc ca un adult să adune în jurul lui copii, să se distreze cu ei, să se dea în carusel ori să se bată cu pernele în dormitor. Dar dacă analizăm puţin situaţia lui, faptul că i-a fost răpită copilăria şi că a îndurat suferinţe greu de închipuit, am putea să înţelegem ceea ce de fapt au afirmat medicii psihiatri după ce l-au consultat, în timpul primului proces din 1993: Michael Jackson a rămas, psihic, la stadiul unui copil de 10 ani. Având o minte de copil şi dorind cu ardoare să-şi recupereze anii aceia pe care i-a pierdut, el nu vedea nicio problemă în toate astea şi nu i se părea nimic nepotrivit în a face tot ceea ce fac copiii.


„Have you seen my Childhood?
I'm searching for the world that I come from
'Cause I've been looking around
In the lost and found of my heart...
No one understands me
They view it as such strange eccentricities...
'Cause I keep kidding around
Like a child, but pardon me...

People say I'm not okay
'Cause I love such elementary things...
It's been my fate to compensate,
for the Childhood
I've never known...

Have you seen my Childhood?
I'm searching for that wonder in my youth
Like pirates in adventurous dreams,
Of conquest and kings on the throne...

Before you judge me, try hard to love me,
Look within your heart then ask,
Have you seen my Childhood?

People say I'm strange that way
'Cause I love such elementary things,
It's been my fate to compensate,
for the Childhood (Childhood) I've never known...

Have you seen my Childhood?
I'm searching for that wonder in my youth
Like fantastical stories to share
But the dreams I would dare, watch me fly...

Before you judge me, try hard to love me.
The painful youth I've had

Have you seen my Childhood....”

(Michael Jackson – Childhood – 1995)







VA URMA


...

IGIENISTUL DENTAR – O PROFESIE A VIITORULUI

PARTEA I


Igienistul dentar în Uniunea Europeană



În toate statele Uniunii Europene, indiferent de numărul de categorii profesionale auxiliare existente în domeniul dentar, majoritatea îngrijirilor de sănătate orodentară sunt executate de medicul dentist. Serviciile furnizate de medicul dentist sunt reglementate de Directivele Dentare, iar statele membre ale UE nu sunt abilitate să emită alte legi, care să le contracareze pe cele ale UE. Totuşi, legislaţia aferentă categoriilor dentare auxiliare este mai puţin detaliată în normativele UE şi ea este guvernată de către directivele generale ale sistemelor de sănătate ale statelor membre. Astfel, îndatoririle unor categorii de personal precum: asistenţi dentari, igienişti, terapeuţi şi tehnicieni dentari cliniceni (denturişti), pot varia de la un stat la altul.

În 19 dintre statele membre ale UE există igienişti dentari; în 3 dintre aceste state, ei nu au nevoie de o înregistrare specială care să le ateste dreptul de practică şi manoperele pe care le pot efectua (Republica Cehă, Polonia şi Slovacia). În Slovacia, drepturile igieniştilor se limitează la ceea ce fac în alte ţări instructorii pentru sănătate orală. Slovenia era programată să aibă igienişti din anul 2005, dar nu existaă incă planuri de înregistrare pentru această categorie profesională.

Pregătirea profesională a igieniştilor dentari are loc în şcoli speciale, uneori asociate cu instituţiile de pregătire în domeniul dentar (facultăţi, colegii). În multe ţări, pregătirea durează 2 ani şi este precedată de obicei de o pregătire ca asistent dentar. Calificarea este atestată printr-o diplomă, cu care igienistul se înregistrează la o autoritate competentă, în majoritatea statelor. Din anul 2003, durata de pregătire a igieniştilor dentari este de 3 ani în majoritatea statelor membre UE (cu excepţia Ungariei, în care pregătirea durează 1 an, a Olandei, unde durează 4 ani şi a altor câteva state, în care se consideră că 2 ani sunt suficienţi pentru pregătirea ca igienist dentar).

Normativele privind nivelul de responsabilităţi acordate igienistului dentar şi manoperele pe care acesta le poate efectua, variază în funcţie de legislaţia statului în care acesta îşi exercită profesia.

În Republica Cehă, igienistul este pregătit timp de 3 ani în colegiu, obţine o diplomă şi este abilitat să lucreze numai sub supravegherea unui medic dentist. Atribuţiile lui includ: periajul, detartrajul, şlefuirea, înlăturarea de material în exces (în cazul aplicării plombelor), aplicări locale de agenţi fluorizanţi, sigilări şi educaţie pentru sănătate orodentară. Igienistul nu este obligat să se înregistreze, dacă lucrează ca angajat al unui medic dentist. În anul 2001, jumătate dintre igieniştii din Cehia nu figurau ca angajaţi ai unor dentişti. Salariul unui igieniste angajat era, în anul 2001, în Cehia, cuprins între 400-600 € lunar.

În Danemarca, igienistul trebuie să obţină o calificare atestată prin diplomă. El urmează cursurile şcolii dentare timp de 2-3 ani, după care sunt avizaţi de Consiliul Naţional de Sănătate. În Danemarca igienistul are drept de liberă practică, putând să lucreze şi fără a fi supervizat de un medic dentist. Venitul anual al igienistului în Danemarca era, în anul 2002, în jur de 40.000 €.

În Finlanda, titlul de igienist dentar este protejat din punct de vedere legal. Durata de studii este de 3 până la 5 ani şi include studii profesionale de bază şi studii de dezvoltare a abilităţilor profesionale. Igieniştii dentari pot lucra şi singuri, dar numai urmând instrucţiunile prescrise de medic. Ei pot să execute anestezie locală prin infiltraţii, poartă întreaga responsabilitate pentru munca lor şi au dreptul să primească plată de la pacienţi, atunci când lucrează individual. Totuşi, în Finlanda, în anul 2004 existau numai 20 de igienişti care lucrau pe cont propriu. Salariul igieniştilor care lucrează pe lângă medici este în jur de 25.000 € anual.

În Germania personalul auxiliar nu poate lucra independent, ci numai supervizat de medicul dentist, care este întotdeauna responsabil pentru tratamentul aplicat pacienţilor. Gradualizarea este complexă, crescând progresiv de la nivelul de asistent dentar, la cel de igienist, în urma unor calificări succesive.

În Ungaria, igienistul dentar obţine această calificare după 1 an de studii, care poate fi urmat de 2 ani de pregătire ca asistent dentar. El lucrează sub îndrumarea medicului dentist şi este plătit pentru fiecare pacient la care lucrează.

În Islanda, durata de pregătire a igienistului dentar este de minim 2 ani; însă ea se poate realiza numai în afara statului. Ministerul Sănătăţii decide ce diplome pot fi recunoscute pentru ca igieniştii să primească dreptul de a profesa. Igieniştii pot lucra în sectorul privat sau la cabinetele dentare din cadrul instituţiilor de învăţământ, ca angajaţi. Ei pot profesa numai sub îndrumarea unui medic dentist.

În Irlanda există două şcoli de pregătire a igieniştilor dentari, în Dublin şi Cork. După 2 ani de pregătire, igieniştii trebuie să se înregistreze la Consiliul Dentar, pentru a primi avizul de practică; şi pot lucra numai pe lângă un medic dentist. În 2003, un igienist din Irlanda era plătit cu 30-50 € pe oră.

În Italia, şcolarizarea pentru igienist durează minimum 3 ani. Diploma obţinută la absolvire este suficientă pentru a profesa; nu se solicită înregistrare. Igienistul lucrează numai supervizat de un medic, care trebuie să fie prezent la toate intervenţiile efectuate de acesta. Responsabilităţile igienistului includ: instructajul pentru igiena orală, periaj şi sfaturi legate de dietă şi nu are dreptul să administreze anestezie locală. Salariul unui igienist care lucra în Italia cu normă întreagă era, în anul 2003, de aproximativ 2.000 € lunar.

În Lituania există numai două instituţii de pregătire a igieniştilor dentari: Universitatea de Medicină din Kaunas (în care pregătirea durează 4 ani) şi Colegiul din Kaunas (în care pregătirea durează 3 ani). Igienistul lucrează sub îndrumarea medicului dentist, iar atribuţiile lui includ: detartrajul, periajul, şlefuirea, înlăturarea excesului de material, fluorizarea topică şi educaţia pentru sănătate orală. Salariul este în medie 300-400 € lunar.

În Malta, după 3 ani de pregătire, igienistul obţine o calificare ce-i permite să lucreze într-o clinică sau independent, după recomandările medicului dentist. Pentru cei care sunt angajaţi, salariul lunar este cuprins între 850-1500 €. Veniturile celor care lucrează independent nu sunt cunoscute.

În Olanda, igieniştii dentari reprezintă o profesiune paramedicală cu statut independent. Ei sunt pregătiţi în şcoli speciale, timp de 4 ani şi primesc o diplomă recunoscută oficial. Majoritatea lucrează ca angajaţi în cabinete dentare, spitale sau centre de stomatologie pediatrică. Există un procent de aproximativ 10% dintre igienişti care profesează independent, în clinici de igienă dentară, fără necesitatea de a fi supervizaţi de un medic; însă ei trebuie să deţină o recomandare din partea unui practician dentar calificat. Igienistul este pregătit să efectueze tratamente dentare de rutină (ex. plombe) şi extracţii dentare la copii.

În Norvegia, există 3 şcoli de igienă dentară, în Oslo, Bergen şi Tromso. Aceste şcoli sunt conectate la facultăţile de odontologie. Pregătirea durează 3 ani iar igienistul lucrează de obicei alături de un medic dentist, ca salariat al acestuia. Există şi igienişti care lucrează independent. Atribuţiile lor sunt reprezentate de diagnosticul, tratamentul afecţiunilor orodentare; iar dacă au o pregătire specială, pot să efectueze anestezie locală prin infiltraţie.

În Polonia, igienistul dentar are ca atribuţii: pregătirea, înregistrarea pacienţilor, îngrijiri profilactice şi promovarea sănătăţii. El nu poate pune diagnostice sau efectua anestezie locală şi nu poate lucra fără prezenţa medicului dentist. Pregătirea ca igienist durează 2 ani iar salariul se încadra, în anul 2003, între 200-300 € lunar.

În Portugalia, singura şcoală pentru pregătire în profesia de igienist dentar se află în Lisabona. Trainingul durează 3 ani iar igieniştii trebuie să se înregistreze la Ministerul Sănătăţii. Igienistul lucrează sub îndrumarea medicului dentist, care trebuie cel puţin să fie prezent în clădire. Intervenţiile permise igienistului sunt: educaţia pentru igiena orală, screening, examinare, anamneză, profilaxie, medicaţie locală, sigilări, asistarea medicului şi întreţinerea echipamentelor. Nu poate efectua anestezie locală.

În Slovacia, igienistul dentar nu poate lucra independent, ci numai pe lângă un medic dentist, ca angajat al acestuia. Pregătirea durează 2 ani, după care obţine o diplomă de igienist dentar şi se înregistrează la Asociaţia Igieniştilor Dentari. Igienistul poate diagnostica afectiunile periodontale, poate evalua statusul dentiţiei, nivelul inflamaţiei gingivale etc. Nu poate efecta extracţii, nici anestezie locală. Nu poate primi bani de la pacienţi; în schimb are dreptul să vândă produse pentru întreţinerea sănătăţii orodentare (cum ar fi periuţele dentare). În anul 2003, un igienist dentar care lucra în Slovacia era plătit cu 200-300 € lunar.

În Spania, igienistul dentar poate (după 2 ani de pregătire) să se ocupe de profilaxie şi educaţie pentru sănătatea orală, dar numai după prescripţiile medicului dentist, care trebuie să fie prezent în clădire. Igieniştii sunt aproape exclusiv angajaţi în sectorul privat şi câştigul lor este de aproximativ 1.200 € lunar.

În Suedia, ştiinţele de sănătate orală sunt multidisciplinare şi sunt compuse din ştiinţe medicale/odontologice şi ştiinţe comportamentale. Igieniştii obţin, după 2-3 ani de pregătire, o calificare care le permite să se înregistreze şi să lucreze independent. În atribuţiile lor intră: diagnosticarea cariilor şi a afecţiunilor periodontale, plombe temporare şi anestezie locală (mandibulară sau prin infiltraţii). Având în vedere că pot lucra ca practicieni privaţi, ei poartă întreaga responsabilitate pentru intervenţiile efectuate şi trebuie să aibă asigurare profesională pentru malpraxis. Câştigul unui igienist dentar care profesează în Suedia se ridica, în 2000, la aproximativ 24.000 € pe an.

În Elveţia există 4 colegii care pregătesc igienişti dentari. După 3 ani de pregătire, aceştia obţin o calificare cu care se înregistrează la departamentul de educaţie profesională din cadrul Crucii Roşii Elveţiene. Atribuţiile igienistului care profesează în Elveţia includ: detartrajul, tratamentul simplu gingival, sigilările şi instrucţiuni pentru menţinerea sănătăţii orale. În unele cantoane, le este permis să administreze anestezice locale. Igieniştii sunt în general angajaţi ai practicienilor privaţi sau ai serviciilor publice dentare şi pot lucra numai sub supravegherea unui medic dentist. În 13 dintre cantoane, ei pot lucra independent şi în consecinţă pot accepta plata de la pacienţi. Dar câmpul muncii este limitat, iar pacienţii sunt înscrisşi la medicii dentişti. Asigurările profesionale nu sunt obligatorii. Igienistul care profesează în Elveţia câştiga, în anul 2001, 3.500-4.000 € lunar.

În Marea Britanie, pregătirea igieniştilor durează de obicei 2 ani (uneori 3 ani) şi se face în şcoli de igienă dentară. Pentru a fi admişi la cursurile şcolilor de igienă dentară, viitorii igienişti trebuie să fie mai întâi calificaţi ca asistenţi dentari şi uneori li se cere să aibă nivelul A (corespondentul gradualizării din România). Igienistul poate lucra numai sub direcţia unui medic dentist, care trebuie să pregătească un plan de tratament, dar nu este necesar ca el să se afle în clădire în timpul tratamentului. Atribuţiile igienistului sunt precizate de normativele în vigoare; însă, în ultimii ani, modificările în legislaţie îi permit să efectueze manopere în funcţie de pregătirea, de competenţele şi de experienţa pe care le are. Igieniştii pot fi salariaţi în spitale şi în clinici, sau pot fi plătiţi pe oră ori chiar cu un procent din taxe, în practica generală. Câştigurile igieniştilor care lucrează cu normă întreagă depind de mediul de lucru; practica generală oferind venituri mai mari. În general, veniturile igieniştilor se situează între 1.200-3.000 € lunar.

Sa ne vaccinam sau nu impotriva cancerului uterin?

GARDASIL = UN VACCIN PERICULOS!

CE ESTE GARDASIL?
- Un vaccin cu scopul declarat de a preveni infecţia cu virusul HPV (papilomavirusul uman, care poate duce la cancer de col uterin0;
- A fost introdus recent în ţara noastră; începând cu octombrie 2008 se desfăşoară prima campanie de vaccinare la fete de 11-12 ani;
- În momentul de faţă există 2 tipuri de vaccin anti-HPV: Cervarix şi Gardasil;
- Frecvenţa infecţiilor cu HPV a crescut în ultimii 15 ani cu 500%, în SUA;
- Infecţia cu HPV este considerată o „maladie a viitorului”.


LA CINE APARE INFECŢIA CU HPV?
În mod sigur nu apare la fetiţele de 11-12 ani, vizate de campania Guvernului României!

- Infecţia cu virusul HPV apare la femeile active sexual, nu la fetiţe!
- Obiceiurile sexuale sunt un factor determinant în infecţia cu HPV.


CÂND APARE CANCERUL DE COL UTERIN?

- Acest cancer apare după infecţia cu virusul HPV (unul din tipurile oncogene) pe un „col uterin receptiv” -adică deja afectat de boli cu transmitere sexuală (gonoree, candidoză, trichomoniază)-precum şi de alţi factori favorizanţi precum fumatul;
- Leziunile produse la nivelul colului uterin vor determina o modificare la nivelul genelor oncogene, provocând formarea cancerului; aceste modificări pot fi produse şi de către contraceptive orale precum şi alţi factori mai puţin cunoscuţi;
- Progresia de la infecţia iniţială la leziunile preinvazive şi, ulterior, cancer invaziv (cancer în fază tardivă), necesită o perioadă de chiar şi 10 ani sau mai mult.


CÂT DE EFICIENT E VACCINUL?
Nu se ştie încă!

- În momentul de faţă nu există încă date care să dovedească eficienţa vaccinării anti-HPV în prevenţia cancerului invaziv. Va trece încă destul timp până când astfel de date vor deveni disponibile, pentru că vaccinul se utilizează pe plan mondial de doar câţiva ani, în timp ce perioada de la infectarea cu HPV până la apariţia cancerului invaziv este frecvent de peste 10 ani;
- Din acelaşi motiv, există prea puţine date inclusiv despre efectele pe termen lung ale acestui vaccin.


CE ŞTIM SIGUR DESPRE VACCIN?

- Că vaccinul nu vindecă o infecţie deja existentă!
- Că are efecte secundare!


CARE SUNT EFECTELE SECUNDARE?

- mâncărime, roşeaţă sau durere la locul injecţiei, febră, greţuri;
- şoc anafilactic şi epilepsie;
- paralizii;
- atacuri de panică şi tulburări circulatorii;
- stare de rău, dureri de cap şi de spate;
- căderea părului şi amenoree secundară (lipsa menstruaţiei);
- tulburări de sensibilitate, dureri articulare, erupţii pe piele, oboseală accentuată, ameţeli;
- lipsa poftei de mâncare, depresie;
- ameţeli, tremurături, parestezii (senzaţie de arsură) la picioare şi la faţă;
- meningită virală;
- deces.

CAZURI MORTALE: până în acest moment, în SUA s-au raportat 21 de decese posibil asociate cu Gardasil. Alte două decese s-au constatat în Germania şi Austria (15). De asemenea în SUA s-au înregistrat alte aproape 10.000 de efecte adverse, inclusiv 10 pierderi de sarcină.


DE CE ESTE GREŞITĂ ACEASTĂ PREVENŢIE (VACCINAREA)?

- Premizele de la care se pleacă pentru prevenirea cancerului de col sunt greşite; se crede că vaccinul va rezolva totul şi nu se iau în considerare cauzele directe ale infecţiei şi bolii: relaţiile sexuale de la o vârstă fragedă; partenerii multipli; contractarea bolilor cu transmitere sexuală (gonoree, etc.); fumatul; folosirea contraceptivelor orale, etc. Toţi aceşti factori favorizează producerea cancerului de col uterin.
- În locul eliminării cauzelor, riscăm să ne îmbolnăvim copiii (fetele) administrându-le un vaccin încă insuficient testat şi mai ales cu multe efecte secundare, despre care nu se vorbeşte.


TOTUŞI, CUM MĂ POT APĂRA DE INFECŢIA CU HPV/ CANCERUL DE COL UTERIN?

- Evitaţi factorii fazorizanţi de mai sus;
- Efectuaţi Testul Babeş-Papanicolau de două ori pe an, dacă aţi început activitatea sexuală.


DE CE AR APROBA GUVERNUL ADMINISTRAREA UNUI VACCIN PERICULOS?

Pentru că „este vorba despre bani”. Marile concerne farmaceutice acordă comisioane importante distribuitorilor de medicamente şi nu ar fi prima dată când statul lezează interesele cetăţenilor, preferându-le pe cele ale afaceriştilor.


AM AUZIT CĂ VACCINAREA CU GARDASIL ESTE “OBLIGATORIE”. ESTE ADEVĂRAT?

NU. Nici un vaccin nu poate fi administrat “obligatoriu”.



CUM ÎMI POT FERI COPIII DE ACEST VACCIN?

Orice părinte are dreptul de a refuza vaccinarea copilului său, semnând o declaraţie pe propria răspundere.


Sursa: www.provitabucuresti.ro




Urmariti si:

http://saccsiv.weblog.ro/2008-09-05/505670/Detalii-despre-MERK-SHARP-%26-DOHME-%2C-produ---.htm

http://mihaelanedea.wordpress.com/2008/11/20/reportaj-cnn-despre-vaccinul-gardasil-silgard-si-efectele-sale-distructive/

http://rafaeludriste.blogspot.com/2008/11/conferin-de-pres-silgard-un-vaccin.html?showComment=1227243360000#c8730232630816838529

ZONELE SPECIFICE ALE CABINETULUI MEDICO-DENTAR

Ca o componentă a comunicării non-verbale cu pacientul, salonul de primire constituie primul contact al acestuia cu locul în care se aşteaptă să primească îngrijirile de sănătate pe care le solicită. În consecinţă, aspectul acestei încăperi este extrem de important pentru relaţia ulterioară ce se va stabili între pacient şi medic, respectiv personalul de servicii de sănătate.

Transformarea situaţiei, de multe ori neplăcute şi generatoare de anxietate, a pacientului care apelează la un cabinet medico-dentar, într-o experienţă plăcută şi cu consecinţe faste, depinde într-o mare măsură de priveliştea care îl întâmpină pe pacient, în momentul în care intră în cabinet.

Prima imagine contează întotdeauna. O imagine profesională, coordonată şi consistentă îi conferă credibilitate medicului, atât în cadrul comunităţii, cât şi printre colegii de breaslă. O imagine ce reflectă puternic profesionalismul, determină pacienţii (actuali şi potenţiali) să perceapă medicul ca find o persoană bine organizată şi capabilă să ofere servicii excelente. Imaginea pe care şi-o construieşte medicul în faţa comunităţii devine propriul său brand, care transmite mesaje către exterior. Felul în care medicul îşi proiectează imaginea proprie, exprimă identitatea medicului respectiv şi calitatea serviciilor pe care acesta le oferă. În acelaşi timp, brandul/imaginea trebuie să ţintească acel tip de pacienţi pe care medicul doreşte să-i aducă în cabinet, acei pacienţi care sunt interesaţi de serviciile oferite de medicul respectiv.

Competiţia în medicina dentară va fi întotdeauna o constantă. A lucra într-un mediu plăcut este distractiv şi, în consecinţă, mult mai productiv pentru oricine. Medicina dentară fiind o afacere, este de dorit ca această afacere să fie una de succes. Orice aspect, oricât de nesemnificativ ar părea, despre care medicul consideră că poate fi schimbat, trebuie discutat la prima şedinţă cu echipa şi căutate soluţii.

În SUA, medicii dentişti, confruntaţi cu problemele acute ale concurenţei, au găsit soluţii funcţionale pentru a se menţine pe piaţa serviciilor de sănătate orodentară şi chiar a obţine profituri considerabile. Una dintre aceste soluţii a fost aceea de a-şi impune ca unitatea sa medico-dentară să aibă cel mai frumos aspect din zonă. Chiar şi atunci când nu există competiţie în zonă, schimbarea este la fel de benefică precum un mic lifting facial, din când în când.

Legislaţia românească în vigoare prevede modul de structurare al cabinetelor medico-dentare, ultimele modificări (cele din anul 2007) fiind impuse, în conformitate cu alinierea la normele Uniunii Europene. Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 1338 din 31 iulie 2007 pentru aprobarea Normelor privind structura funcţională a cabinetelor medicale şi de medicină dentară, precizează, în Anexa 1, articolul 6, următoarele:

- Spaţiile destinate activităţii cabinetelor de medicină dentară pot suferi modificări structurale, de circuite şi acces la utilităţi, în vederea asigurării unei cât mai bune adaptări funcţionale, cu respectarea prevederilor legale privind siguranţa în construcţii şi în măsura posibilităţilor tehnico-constructive oferite de spaţiu. Autorităţile de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, consiliază reprezentanţii legali ai cabinetelor privind circuitele funcţionale şi avizează proiectele de modificări (art 6 alin.2).

- Cabinetul de medicină dentară va avea în componenţa minimă sală de aşteptare, grup sanitar, spaţii de depozitare şi cabinet de medicină dentară propriu-zis, în care se desfăşoară activităţile de diagnostic clinic şi terapeutice (art. 6 alin. 3).

- Sala de aşteptare se va amenaja astfel încât fiecare loc de şedere să beneficieze de o suprafaţă minimă de 1/1,5 mp/persoană, în cazul cabinetelor pentru adulţi, şi 1,5/2 mp/persoană, în cazul cabinetelor pentru copii (inclusiv persoana însoţitoare) (art. 6 alin. 4).
a). Cabinetul de medicină dentară propriu-zis poate fi organizat după cum urmează:
1. în sistem închis - unitul dentar este amplasat într-o încăpere închisă;
2. în sistem semideschis - se amplasează unul sau mai multe unituri separate de câte un perete sau paravan;
3. în sistem deschis - unit-urile se amplasează într-o încăpere, fără a fi separate.
b). Cabinetul de medicină dentară propriu-zis, indiferent de sistemul în care funcţionează (închis, semideschis sau deschis), va avea alocat pentru fiecare unit de lucru un spaţiu de minimum 9 mp.
c) Spaţiul în care este amplasat un unit dentar va fi prevăzut cu chiuvetă cu apă curentă, rece şi caldă (art 6. alin. 4).

- Pavimentele, pereţii, tavanele şi suprafeţele de lucru din încăperile în care se desfăşoară activităţi de medicină dentară vor fi:
a) lavabile;
b) rezistente la dezinfectante;
c) rezistente la decontaminări radioactive (după caz);
d) rezistene la acţiunea acizilor (în săli de tratamente, după caz);
e) negeneratoare de fibre sau particule care pot rămâne suspendate în aer;
f) fără asperităţi care să reţină praful (art. 6 alin. 5).

- Este interzisă amenajarea de tavane false casetate din materiale microporoase şi cu asperităţi (art. 6 alin. 5).

- Se interzice mochetarea pardoselilor (art. 6 alin. 5).

- Pentru personalul sanitar din cabinetele de medicină dentară va fi asigurat un spaţiu cu destinaţie de vestiar; numărul vestiarelor şi desemnarea spaţiului destinat acestora vor fi în funcţie de numărul personalului care desfăşoară activitate concomitentă (art. 6 alin. 8).

- Încăperile cu profil administrativ vor fi separate de cele în care se desfăşoară activităţi medicale (art. 6 alin. 9).

- În condiţiile respectării art. 6 alin. (2), cabinetul de medicină dentară va avea un grup sanitar pentru pacienţi, cu acces din sala de aşeptare, separat de cel destinat personalului sanitar. În cazul cabinetelor de medicină dentară din mediul rural, acolo unde nu există posibilitatea racordării la reţeaua publică de canalizare, grupul sanitar va fi racordat la o fosă septică de beton vidanjabilă (art. 6 alin. 10).

- În cabinetele de medicină dentară în care se instalează aparate de radiologie dentară sunt obligatorii solicitarea şi obţinerea de avize speciale, de amplasare şi funcţionare, din partea autorităţilor responsabile cu controlul activităţilor ce folosesc radiaţii nucleare. În aceste cabinete se vor respecta normele de radioprotecţie şi control individual al expunerii prevăzute de legislaţia în vigoare (art. 6 alin. 11).

- În spaţiile cu destinaţia de cabinete medico-dentare se vor realiza circuite separate pentru adulţi şi copii, în condiţiile art. 6 alin. (2), sau, în măsura posibilităţilor, se va face programarea acestora la ore diferite (art. 6 alin. 13).
- Cabinetele de medicină dentară vor asigura accesul în incinta lor pentru persoanele cu handicap motor, în conformitate cu prevederile legale în vigoare (art. 6 alin.14).

Articolul 10 din Anexa 1 a Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 1.338 din 31 iulie 2007, prevede normele igienico-sanitare sunt obligatorii pentru cabinetele de medicină dentară:
a) asigurarea cu apă potabilă;
b) racordarea la reţeaua de canalizare a localităţii, astfel încât apele uzate să nu producă poluarea apei, aerului şi solului. Dotarea cabinetelor, în localităţile în care nu există sisteme publice de canalizare, cu instalaţii proprii de colectare a apelor uzate (fose septice de beton vidanjabile);
c) deşeurile rezultate în urma activităţilor medicale vor fi colectate, depozitate, evacuate şi neutralizate conform prevederilor legale în vigoare;
d) asigurarea unui microclimat corespunzător;
e) asigurarea iluminării naturale şi artificiale necesare desfăşurării în condiţii optime a activităţii de medicină dentară;
f) asigurarea limitării zgomotului sub normele admise şi sau asigurarea protecţiei antifonice eficiente în interiorul şi în afara cabinetelor;
g) asigurarea cu materiale pentru efectuarea curăţeniei;
h) asigurarea cu dezinfectante, antiseptice şi decontaminante autorizate/înregistrate de Comisia Naţională pentru Produse Biocide. Folosirea acestora se va face în funcţie de instrucţiunile de utilizare, la concentraţiile şi timpii de utilizare specificaţi de producător;
i) asigurarea de echipament de protecţie specific pentru întregul personal, în conformitate cu legislaţia în vigoare;
j) asigurarea instruirii permanente a personalului medico-sanitar privind precauţiile universale.


În SUA, structura unui cabinet medico-dentar este asemănătoare, cuprinzând:
- zonă de recepţie
- zona administrativă
- zona de tratamente
- zona de sterilizare
- laboratorul tehnico-dentar
- biroul medicului
- zona de vestiare pentru echipa medico-dentară


Termenul de “sală de aşteptare”, care apare în normele legislative româneşti, nu este utilizat în SUA. Pornindu-se de la ideea că medicii nu-şi propun să lase pacienţii să aştepte, americanii au adoptat termenul de “salon de primire”, care sună mai călduros şi mai respectuos faţă de pacient. Există şi cabinete în care zona de întâmpinare a pacienţilor este denumită simplu numai “recepţie”, deşi conţine toate dotările care se găsesc, atât în salonul de primire (aşteptare), cât şi în zona de recepţie.

O altă observaţie este legată de persoana care îndeplineşte funcţia de recepţioner. În SUA se consideră că persoana angajată pe postul de recepţioner trebuie să aibă cunoştinţe medico-dentare elementare, întrucât răspunde la apelurile telefonice şi, în timpul discuţiei cu pacientul, trebuie să ştie ce întrebări să-i adreseze şi să-l poată îndruma în completarea fişei-chestionar. Având în vedere că recepţionerul este prima persoană cu care se confruntă pacientul, cunoştinţele profesionale ale acestuia şi modul în care comunică, reprezintă un punct forte în atitudinea pacientului faţă de cabinetul medico-dentar. Astfel, o persoană care doreşte să aplice pentru funcţia de recepţioner, în SUA, trebuie să fi absolvit un colegiu de asistenţi de recepţie.